Despre Husi, despre ignoranta, fite si haite

Sunt acasa... Dupa o calatorie cu iubitul meu CFR, mai exact cu Rapidul, care merge fix, dar fix (sau chiar mai prost) ca Acceleratul, doar ca se face ca nu opreste in unele gari, dar stationeaza fara grija prin mijlocul campului sau fuge cu viteza ochilor mortului pe ogoarele tarii, am ajuns acasa...Vorba aia gretoasa "home sweet home", pe care o folosesc atatia si atatia studenti drept status cand se intorc pe acasa; e de ajuns sa arunci o privire in lista de messenger sa stii cu cine te poti intalni prin oras, deh, lume originala...ori..in trend?

Husi este un orasel de aproximativ 30 000 de locuitori (cu cateva mii in plus sau minus ca juma' de lume e plecata afar' sa lucreze), al treilea oras ca numar de locuitori din judetul Vaslui, din nord-estul Romaniei, la putin peste 10 km de Vama Albita (trecere spre Republica Moldova- a propos de ea, am fost si eu de doua ori pe acolo, dar o sa va povestesc alta data), la o suta si ceva de kilometri de Iasi, ca sa inteleaga mai bine aia care nu-si cunosc tara nici cu harta in fata.

Mereu cand sunt intrebata de unde sunt, le zic un "Husi" atat de hiperurbanizat in pronuntie pentru a fi cat mai clar, incat cei mai multi inteleg Cluj, iar privirea li se insenineaza. (De unde si pana unde, nu stiu, eu, personal, nu vad logica si asemuirea. Insa, pe de alta parte, am fost si eu cateva zile in Cluj si sa zicem ca le inteleg oarecum reactia). Imediat cand le sugerez elegant ca e Husi (deci sunt usor surzi), fata li se coloreaza la loc in nuanta indiferentei, ca si cum le-as zice din "Zimbuabuche", judetul South-Africa. Unii mai geografi il "localizeaza pe loc", ca sa ma exprim pitipongeste, altii se uita la mine muti, unii chioras, altora le dau imediat lamurirea "pe langa Iasi", iar ei incep a da din cap, in timp ce amatorii de vin bun romanesc rostesc incantati: "Busuioaca de Bohotin, Zghihara de Husi", ca-n reclama aia de la Coca-Cola, parca, cu Totti si toate numele celelalte de jucatori insirate in tren, amin.
Multi nu stiu insa adevaratele lucruri importante despre Husi (www.husi.ro). [Atentie insa ! www.husi.ro este neactualizat de ani intregi, asadar nu luati de bune pozele primitive de acolo. Nu intereseaza pe nimeni prea mult ca pozele sunt vechi si deterioreaza puternic imaginea orasului.]

Acest orasel "dintre vii", cum i se spune adesea cliseic, a fost intotdeauna in conceptia mea ca o statiune de munte (doar ca e regiune de deal si podis, intrucat dealurile care-l strajuiesc se observa din orice punct de pe intinderea lui imensa ca niste munti fiorosi), o statiune pentru pensionari ziua si un fel de Sinaia- noaptea, in weekend-uri de iarna si o Ibizza moldoveneasca-vara. De ce doar in aceste scurte perioade? D-aia! Ca orasul prinde viata doar prin prisma fitelor, privit dintr-un anumit punct de vedere. Ca "fitzele"exista peste tot! Cred ca si la tara la bunici, daca as iesi vreo seara prin the village, pe la maneloteca unde piesele house & clubbin' sunt bune pentru dus la wc si cautat de treaba pe afara, as vedea fara ochelari fitele lungi cat hamul bunicului de la caruta. Acestea se numesc fite citadine in mediu rural.
In al meu city, prin cluburile lui vestite in judet, dai cu nasul de fite de baieti si fete de bani gata, imbogatiti peste noapte, in esenta fite rurale.

Intotdeauna mi-am zis ca oraselul acesta binecuvantat pentru asezarea lui ca pe fundul unei farfurii, inconjurat de niste minunatii de dealuri acoperite cu vii sau paduri ar putea deveni cu adevarat o statiune, datorita linistii sale nemaipomenite, de biserica. Ba mai mult, e mai liniste in oras decat in biserica (acolo au babele, pardon, femeile in varsta, de vorbit despre pretul zarvatului, mai actual, al brazilor).

Husi, probabil ca multe orasele din Romania, e un oras al contrastelor; desi e situat intr-o zona nu prea favorizata din punct de vedere economic, masinile scumpe, cu garda joasa sau SUV se ingramadesc pe stradutele inguste de zici ca-s luate din Sighisoara, doar ca pereti de cetate n-avem. Aici, ca mai peste tot in tara asta, daca ai bani, trebuie sa arati, sa demonstrezi, altfel esti un papa-lapte laudaros si mincinos. Trebuie sa te duci in Iasi sa-ti iei toale din mall, trebuie sa detii o masina buna, dar luata pe numele firmei, trebuie sa freci toata ziua si seara tarziu benzina prin "targ", ca sa dovedesti acel "ai cu ce" si sa capeti respect, privilegii, renume. Aici, bastanii se stiu intre ei, se cupleaza toti intre ei, nu se amesteca cu pleava:)). Totul parca e smuls dintr-o telenovela romaneasca (ca acum nu le mai dam exemplu pe alea mexicane): vandalizari de afise electorale, raliuri ilegale noaptea, scheme de baietei puternici cu banii lui taticu', care cine stie cum i-a supt de la popor. Si mai sunt multe de spus, dar vreau sa mananc maioneza de sarbatori.

Cu ceva istorie si personalitati in spatele sau firav, dar impadurit, Husiul ar putea ajunge Ceva, daca n-ar fi mancat de viu de mai-marii orasului, eternul "grup de interese" existent peste tot in tara asta.
Cariile continua sa lucreze pe dedesubt, desi dintele pare sanatos.

22 de ani si o luna!

Astazi implinesc 22 de ani si o luna. Nu, nu tin socoteala atat de amanuntit, dar am vrut sa-mi amintesc ce varsta am, intrucat, azi, intr-o conversatie cu o colega, aveam impresia cu tenta de certitudine ca eu am 21 de ani... Nu-i nimic, sunt senila putintel inainte de vreme...

Dar cu mana pe inima cred ca senila de-a dreptul de-as fi, tot n-as putea uita ce an frumos, cu sesiuni si licenta am in fata... Sarbatori fericite mie!...cu friptura de porc care o sa-mi stea in gat, gandindu-ma cate cartisoare trebuie sa citesc sau macar sa le vad coperta (ca-n bancul cu profesorul de la Politehnica ) pana in sesiunea care ne da tarcoale deja.

De-ar exista un tratament anti-stres nativ, l-as cumparaaaaaaaa.... Solutii?

Cum pierzi o ora jumatate din viata uitandu-te la un film prost

Ce titlu americanesc, nu? Un titlu prost, dar nu pe-atat de prost ca filmul pe care tocmai l-am vizionat: Four Christmases sau De Craciun nu stam acasa. L-am cautat jumatate de ora pe torrenti, pe odc si cand in sfarsit l-am gasit, fara subtitrare, desigur, a iesit ala de la care voiam sa-l download-ez. Il gasesc la alt user, il rog pe ala sa stea o ora cat il iau, reusesc sa-l conving si ma bucur prematur de un moment de relaxare si buna dispozitie.
Buna dispozitie am zis? Nu e nici macar o comedie de aia usoara de weekend.

Intriga slabuta, replici banale, actiune- ce-i aia?
Umorul lipseste cu desavarsire doar prin "partile esentiale" si in rest. Pana in finalul "apoteotic" tot m-am asteptat sa inceapa partea interesanta si placuta din el. Si...n-a venit.
Nici nu ma mai obosesc sa ma mai plang.

Pierdere de timp pentru un film care inca nu a fost lansat in Romania http://www.cinemagia.ro/movie.php/Four_Christmases?movie_id=23945 .

In S.U.A. cica a fost destul de apreciat http://cinema.acasa.ro/stiri-cinema/noutati/Four-Christmases-conduce-box-office-ul-american.

Cred ca-s cam retarzi americanii astia sau nu stiu ce e aia comedie.

Daca aveti timp, bani si neuroni de pierdut, duceti-va pe 19 decembrie sa vedeti o "splendoare" de film:))

Enjoy it! =))

No comment

http://www.youtube.com/watch?v=AnV_q4QMMrA&feature=related&feature=related&fmt=18

Pitzipoance si cocalari- viitorul Romanichii?

sa "ne" radem putin....

Dlaga Mosule, te log mult sa-mi aduci un tlenulet electlic, o masinuta si o ciocolata" . Se duce copilul la posta si duce scrisoarea. Postaritele deschid scrisoarea, o citesc si li se face mila de copil. Hotarasc ele sa puna mana de la mana si sa-i cumpe r e copilului darurile. Strang ele banii cumpara trenuletul, cumpara masinuta, dar de ciocolata nu le mai ajung banii. Trimit cadoul copilului. La cateva zile de la Craciun copilul duce la posta o alta scrisoare cu multumirile pt Mos Craciun: " Dlaga Mosule, iti multumesc pentlu cadouli, tlenuletul este magnific, masinuta este supel. Eu sunt convins ca mi-ai tlimis si ciocolata, da cled ca zdlentele alea de la posta au mancat-o"

Amin-ul ei...

"Anca Parghel a murit." , am citit cand am venit de la facultate pe hotnews.ro

Incerc dintotdeauna sa inteleg de ce Dumnezeu ii ia la El mai devreme pe cei pe care-i iubim cel mai mult, pe cei mai buni dintre noi, cei mai deosebiti, cei mai nobili la suflet, cei mai plini de viata...

Am mai multe variante stupide ce se zbat in capsorul asta al meu:

-ori le face un bine scutindu-i de o suferinta groaznica si luandu-i din viata asta mizerabila;

-ori ii astepta ceva mai groaznic si voia sa nu-i lase sa aiba parte de si mai multa suferinta;

-ori ii iubeste (Dumnezeu le da necazuri doar acelora pe care El ii iubeste);

-ori ii vrea alaturi de El mai repede, fiindca oamenii prea valorosi sunt nevalorizati destul de catre Ceilalti in timpul vietii;

-ori..nu stiu..asa le era scris...

In alta ordine de idei (ca sa fiu in trend si sa folosesc clisee, pe langa faptul ca le spun), m-a enervat dintotdeauna ipocrizia persoanelor care lauda si pretuiesc omul dupa ce a murit. Sincer, nu ti se pare un picut cam tarziu? Nu stiu, zic si eu...dar acel "vai, saracu', ce om era..." post festum egal cu zero...Pastreaza-ti cuvintele, nu-ti raci gura de pomana..Ia mai bine si comenteaza ultimele "stiri" din Cancan.

Iar acea "urare" "Condoleante" nu am putut s-o pronunt niciodata...in nicio situatie..de fapt eu nu mai pot vorbi in momente de acel gen. E cel mai ipocrit si nesimtit cuvant. Cum poate un cuvant..oricare ar fi el, pana la urma, sa exprime celui direct afectat ca-i impartasesti atata durere si esti alaturi de el?

As zice ca trebuie sa fim rai, egoisti, meschini, mercantili ca sa ne lungim anii. As zice ca e paradoxul vietii: cu cat esti mai plin de viata, cu atat mai repede esti nevoit sa-ti inchei conturile cu ea. Dar gresesc de vreme ce nu stim nimic. Vietuim si noi ca niste robotei, nu stim exact de ce existam, care e menirea noastra, incotro sa mergem...

Ma rog (la propriu ar trebui), ce sa mai aberam impotriva lui Dumnezeu, toti murim, importanta diferenta e cand si cum.
Important e sa ne mai trezim (cat mai putem) cand mai auzim cate un "Anca Parghel a trecut in nefiinta" si sa incercam sa lasam ceva in urma noastra, altfel, nu va exista nici macar un "x-ulescu a murit", ci doar niste pamant cu gandaci aruncat peste o cutie.

Amalgam, dar ghetele?

Ma tin de mult sa mai scriu ceva aici si uite ca imi dau drumul in sfarsit. Intre timp am avut parte de ambuteiaju' CFR-bilet vot gratis (noroc ca la capitolul asta sunt foarte constiincioasa si mi-am luat de joi dimineata, de cum am facut ochi), de controlori iritati ("dea, numai la noi reduceri, gratuitati, m-am saturat pana peste cap"- domnii aveau de verificat cnp-ul, un lucru dificil, intr-adevar; eu cred ca-i durea mai tare faptu' ca pentru prima data in istorie -probabil- toti studentii aveau bilet- chiar daca unii au stat si 4 ore la coada, e, ce mai conteaza).

Am fost sa votez, n-au iesit cei pe care i-am votat.

Am inceput sa dau banii pe carti, ca in bibliotecile noastre studentesti nu "prea" se gasesc carti noi, de actualitate, din domeniu; cartile sunt numai peste 30 de lei, cred ca le e poleit cotorul cu aur.

Ma streseaza in fiecare zi gandul lucrarii de licenta si incerc pe cat pot sa mai citesc cate o carte.

Tema mea de diploma deja a inceput sa apara si in visele mele: visez blog-uri, da, titluri de carti (asa-s eu, mai stresata, nu ma simt in regula daca nu am un motiv de grija:D).

A propos de Mos Nicolae, cand eram mica eram foarte egoista (bine, nu stiu sigur daca e corect zis "eram":D ). Intr-un an, in Ajunul mai sus-numitului, aveam drept musafiri niste rude cu tot cu al lor copil. Cum venise vremea facutului ghetutelor (vorba vine, la mine erau toate ghetutele si toti pantofii, sandalele, slapii si tot ce reprezinta articol de incaltat), m-am dus pe hol, am bagat (ca sa nu zic "ascuns" ca suna nasol) toate incaltarile celorlalti (mama, tata, si rudele aferente) in dulap si mi-am insirat angelic toata munitia, desigur, lustruita in prealabil:). Finalul n-are rost sa-l mai povestesc, vorba aia, gestul conteaza, iar al meu a fost unul ales : nu a fost, asa cum va ganditi, sa nu imparta mosul darurile mele la toate cizmulitele straine, ci sa nu se supere mosul ca acele persoane nu erau in seara aceea acasa la ele sa-l astepte.

Hei, ma crede careva?

Hai sa..

Am deschis geamul, caci e prea cald, in vreme ce afara e prea frig... Ascult huruitul santieristic si ajung sa cred ca e o muzica aparte. E ceva real, nu prea placut, dar viu. Cu mult mai viu decat melodiile din winamp-ul meu sau de la radio, de care m-am saturat sa le tot ascult perindandu-se in aceeasi ordine seaca.

De fapt, nu ele, melodiile, sunt de vina. Noi suntem de vina... ca distrugem prin repetitie, robotizare si superficialitate tot ce la inceput era frumos. Am distrus obiceiurile si traditiile, am distrus ce inseamna candva messenger-ul, hi5-ul, e-mail-ul, incet-incet distrugem si specificitatea blog-ului, dar...si mai dureros, iubirea. O cautam asiduu, ne plangem ca nu o avem, nu ne gasim linistea sufletului pana nu o cunoastem, uneori nu o recunoasteam, alteori da, insa nu suntem constienti de puterea ei inimaginabila decat atunci cand suntem pe cale s-o pierdem sau am pierdut-o deja.

Se stie, nu te gandesti la sanatatea ta decat cand esti bolnav. Nu te gandesti la iubire decat cand esti bolnav fara ea. Cand o ai, ti se pare firesc s-o ai, in timp ce mii de oameni nici macar nu tanjesc dupa ea si imbratisarile ei, pentru ca nici nu au auzit macar ca exista.

Suntem atat de nerecunoscutori, atat de meschini si egoisti. Nu! Nu ni se cuvine iubirea daca nu ii umplem pe ceilalti cu ea, la randul nostru. Nu o meritam, daca nu suntem sinceri, curati si cu inima deschisa. Iubirea asta fireasca "a noastra" se poate imbolnavi. Curios e faptul ca ea se vindeca tot cu iubire, din aceeasi radacina, nu alta.

Hai sa udam planta asta a Iubirii in fiecare clipa cu iubire, nu cu apa limpede, hai sa-i stergem frunzele prafuite si triste cu iubire, nu cu carpa, hai sa-i schimbam pamantul uscat cu iubire, nu cu un altul, hai s-o asezam intr-un ghiveci stabil datorita iubirii, si nu unei mese drepte!

Sau mai bine...hai sa dormim linistiti ca asta nu se va intampla prea curand!

Omul e un animal si mi-e rusine de asta cand ma uit la iubirea superioara a "oamenilor necuvantatori".

Sezonul toamna-iarna 2008

Intunericul te ingramadeste in casa devreme. Ploaia iti raceste sufletul si te adanceste in singuratate, in melancolie. Asculti muzica de afara: stropi de apa rece care cad pe pervaz intr-un ritm bine stiut si negresit si ne cutremura fiinta. E iar frig, iar a trecut un an. Viata curge in aceeasi cadenta, doar ca pe alt loc: pe trupul batut de soare si vant. Iti pui o melodie nostalgica si te gandesti...Nu conteaza de cati oameni esti inconjurat, uneori te simti singur si ai vrea sa te intelegi, si ai vrea sa-i intelegi, si ai vrea sa poti sa fii mereu vesel si optimist.

Te pierzi printre fel si fel de ganduri si uiti de tine. Iti amintesti apoi ca ai de facut ceva, ca ai de trait o viata. Vocile din capul tau iti spun ca esti ciudat, dar ce e ciudatenia pana la urma? Ce e normalitatea? Daca suntem intrebati de suntem sanatosi la minte, vom spune ca da. Culmea ca si nebunii spun ca nu-s nebuni.
In nebunia toamnei-iarna, imi dau seama, pentru a mia oara, ca gandesc prea mult, probabil mult si prost, ca sunt prea meditativa, prea pesimista si melancolica pentru tempo-ul lumii acesteia. Dar altfel nu cred ca pot fi.

Cand eram mica si eram intrebata ce anotimp iubesc cel mai mult, spuneam ca pe toate patru la fel, pentru ca fiecare avea ceva deosebit si pentru ca nu voiam sa le supar. Azi cred ca iubesc doar vara; ador caldura aia ce te desfiinteaza parca si te face una cu asfaltul, ador serile de vara cu vanticelul acela plin de iubire si cu cantec de greieri romantici si nepasatori, ador starea pe care mi-o da vara, o stare de libertate, tinerete, distractie, vacanta, indiferenta...

O sa incerc sa-mi imaginez ca e cum vreau eu afara... o sa fiu vesela cum sunt vara...o sa...

"Totusi este trist in lume!...."

De ce oare?

1. trebuie sa dam si examen de licenta, sa facem si lucrare de licenta si s-o si prezentam?

2. trebuie sa invatam atat de mult? ca sa avem mai mult de uitat?

3. trebuie sa complicam "academiceste" niste lucruri evidente si simple?

4. trebuie sa ploua cand umbrela ta sta acasa si rade de tine?

5. trebuie sa fie soare si bine cand iti cari umbrela dupa tine?

6. atunci cand ai nevoie de bani, bancomatul e asa departe de tine?

7. un bagaj e intotdeauna greu, desi ai pus obiecte usoare si putine?

8. atunci cand te grabesti cel mai tare se defecteaza metroul sau se blocheaza traficul?

9. trebuie sa votez niste cretini gretosi si lacomi?

10. toate afisele electorale imi taie pofta de mancare?

11. atunci cand prind loc in autobuz, trebuie sa fie cineva "frumos" mirositor prin preajma?

12. stau degeaba?

mda

In unele zile nu suport nimic si pe nimeni (inclusiv pe mine). In altele ma enerveaza orice si oricine (pana si eu pe mine).
M-am saturat de ipocrizia asta permanenta a oamenilor, inclusiv a mea fata de mine. Ma uimeste calcatul unora peste cadavre doar pentru a-si atinge scopul ala de 3 lei in realitate, dar important pentru ei. O fi placut sa calci pe cadavre? Nu vreau sa-mi imaginez, sa-mi zica aia care se uita la filme horror, nu aia care practica, ca aia oricum sunt ipocriti si morti pe interior.
Ma exaspereaza catalogarile "daca ai nota aia esti asa, daca ai nota aialalta esti mai putin asa", ma enerveaza oamenii care se cred destepti si se lauda cu asta.

Ma enerveaza post-ul asta...hai ca termin alta data

Spovedanie de ziua mea...

Maine, 12 noiembrie, e ziua mea...a mea si a altor milioane de oameni nascuti sub acest numar magic...Implinesc o varsta serioasa, zic eu, pe care nu o simt insa ca fiind a mea: 22 de ani. Nu stiu daca motivul e ca nu ma simt atat de matura, ca nu prea arat de atatia ani sau teama de imbatranire. Cert este ca intotdeauna m-am simtit altfel in "ziua zilei mele".

Incercam aseara- neputand sa adorm- sa-mi fac o lista a lucrurilor bune pe care le-am facut in aceste doua decenii. Am fost la cresa, la caminul din fata blocului meu, la gradinita in ultimul an (pentru a ma invata cu cheia la gat, stiti voi, generatia copiilor crescuti cu cheia cu snur). Am fost apoi la scoala de peste strada principala, la liceul cel mai bun (in tot orasul fiind doua licee) si in prezent la facultate (nu mai zic care). Am fost la Clubul Elevilor un an la Cercul de Pictura, am obtinut un premiu la un concurs international, dar nu am fost nici pana in ziua de azi sa-mi iau diploma pierduta probabil printr-un vraf prafuit de hartii. (Urat si de neiertat din partea mea.) Am fost la corul scolii si la cel al unei biserici. Am fost apoi aproape zece ani dansatoare la un ansamblu folcloric din oras, unde am avut parte de clipe minunate, de neuitat, pe scena multor orase din tara si din strainatate. Am participat din curiozitate sau pasiune la nenumarate concursuri scolare, olimpiade locale, judetene, nationale, la materii si in domenii diverse (de la romana, latina, franceza, matematica, fizica, religie, geografie, istorie pana la circulatie rutiera etc) si am vizitat cu aceste prilejuri alte orase ale tarii. La unele am gustat succesul din plin, desi intotdeauna mi se parea ca trebuia si mai mult. Mereu voiam mai mult- tendinta asta normala, pur umana pana la urma, ma sperie. Aproape niciodata nu-s multumita. Imi zic "puteai mai mult, daca munceai mai mult, daca nu pierdeai timpul nu stiu cum", in fine...sunt perfectionista innascuta- e un defect mare al meu si exigenta fata de ceilalti si, mai ales, fata de mine, recunosc.

Nu am vrut sa demonstrez nimic cu toate astea. Nici nu prea am cui, avand in vedere ca blogul meu nu este cunoscut decat de maxim 10 persoane. Intotdeauna am fost de parere ca notele, mediile, premiile, diplomele astea nu-ti stau lipite de frunte si nu reprezinta mare lucru. A fi destept inseamna altceva, cum spunea cineva, inseamna a recunoaste la ce esti prost, inseamna a nu fi arogant prin prisma sau datorita cunostintelor tale s.a.m.d

Ii privesc cu neincredere pe oamenii care afirma ca nu regreta nimic din viata lor. Eu regret ca nu am facut mult mai multe, ca nu m-am implicat in mai multe activitati utile, nobile, ca nu am muncit si mai mult la cele in care m-am implicat, regret ca am facut unele lucruri sau modul in care le-am facut...

"Errare humanum est sed perseverare diabolicum" (Seneca).

Per aspera...ad astra. Amin !

Unde-i timpul?!

De cativa ani, nu-l mai gasesc. Se ascunde de mine, ma evita, ma sugruma prin absenta lui, ma preseaza, ma streseaza. Incerc in fiecare zi si in fiecare noapte sa-l gasesc, dar fuge de mine, probabil nu-i place culoarea parului meu.

Pentru a face o "chestie" (urasc cuvantul asta) de cateva zeci de pagini, avem nevoie de timp. Dar el chiuleste. Deduc ca e tinerel sau la a doua tinerete, cand unii innebunesc.

Am plecat...sa caut timpul.

nu inteleg:

1. De ce trebuie sa asculte tot palierul ce radio asculti tu?

2. De ce unele "fete" se ridiculizeaza purtand geanta pe bratul indoit?

3. De ce atunci cand avem tot ce-si poate dori un om normal ne plictisim si suntem tristi?

4. De ce trebuie sa ni se intample ceva dureros pentru a constientiza cat de fericiti eram la prima parte a punctului 3?

5. De ce noi... fetele... suntem nemultumite mereu ca nu avem totusi cate o geanta pentru fiecare pereche de pantofi sau cizme oricate ne-am fi cumparat?

6. De ce ne pierdem timpul cu amanunte atat de superficiale...pana la urma...?

7. De ce pentru baieti sunt atat de importanti adidasii?

8. De ce vrem uneori sa fim singuri si cand suntem singuri ne simtim prea singuri?

9. De ce unele bucurii sunt atat de efemere?

10. De ce ne tot punem atatea intrebari?

.......

http://www.youtube.com/watch?v=yIdZ-rRnUkg

Confuzie apocaliptica sau...

Daca ma gandesc bine si incerc sa-mi aplec atentia mea limitata asupra unor aspecte care nu pot fi observate de omul modern, pierdut in goana dupa bogatii materiale, de cativa ani, de cand am inceput sa ma uit la stiri cu un ochi ceva mai matur, anumite cuvinte si sintagme se repeta spasmodic si rasuna in constiinta umana prea adormita ca sa auda alarma ceasului desteptator; “furia apelor”, “asa ceva nu s-a mai intamplat de sute de ani, spun batranii satului”, “natura dezlantuita”, “sute de hectare de padure cuprinse de incendii”, “uragane" in zone atipice pentru acest fenomen” si lista ar putea continua la nesfarsit, desigur, cazand intr-o bagatelizare iminenta, ar zice unii sau intr-o ipohondrie de rang inalt, dupa cum ar afirma altii. Categoria a III-a ar fi de parere ca acestea sunt de cand lumea si ca singura diferenta ar fi aceea ca in contemporan, ele sunt permanent mediatizate si din acest simplu motiv ar parea totul atat de sumbru.
Mie toate acestea imi produc efecte foarte ciudate si diverse; uneori senzatia de nimic nou sub soare, de nu ma mai mira nimic, alteori imi tasnesc fara voia mea lacrimi in coltul ochilor la vederea omului neputincios in fata furiei divine, si nu a naturii, uneori frustrare ca nu sunt putred de bogata ca sa pot face un act pe care un om suferind sa-l resimta din plin, alteori ura fata de cei care pot face si nu fac.
Adevarul in acest caz nu este deloc unul la mijloc, afirm cu tarie. Adevarul este ca suntem rai, suntem extrem de rai, suntem numai pentru noi, pentru bunastarea materiala, pentru bucuriile efemere, pentru agoniseli pe care oricat ne-am chinui, nu le putem micsora de atatea ori prin niciun cip japonez incat sa intre cu noi in sufrageria de veci. Bine, desi suntem constienti de aceasta realitate, nu ne oprim din alergat. Alergam in stanga, in dreapta, inapoi, inainte, de la un serviciu la altul, mereu in cautare de mai bun, de mai mult, uitand ca nu e de ajuns sa facem asta pentru dobandirea unei stari de bine si liniste sufleteasca. Am remarcat de mii de ori entuziasmul si emotia cumpararii unui lucru material, si de mult mai putine ori poate, dar de mii de ori mai intens, entuziasmul si emotia infaptuirii unui gest uman simplu, dar nobil.
Ajuta un aproape aflat la nevoie cu ce ai, cu ce poti, macar cu o privire si o vorba blanda si fara a astepta recompensa, o vei primi. Fii atent la cei din jurul tau, sprijina-i cat esti printre ei, bucura-te de familia ta, de toti cei pe care ii iubesti. Cand nu vor mai fi sau cand nu vei mai avea posibilitatea de a face asta, vei plange (pe langa faptul in sine ca nu mai sunt ei alaturi de tine) vei plange pentru ca TU chiar NU le mai poti arata, oricat de mult ti-ai dori acum sa faci asta, cat de mult ii iubesti sau mai bine-zis, iubit… Vei regreta, vei plange si sufletul te va durea, dar toate vor fi in van. Regula “niciodata nu e prea tarziu” nu se aplica in cazul oamenilor iubiti. Nu-ti va ajunge timpul ramas de viata ca sa regreti, si totul, totul din eroarea umana cel mai des savarsita.
Poate gresesc cu aceste idei ferme cu ton de imprecatii sau poate nu. Poate ca noi suntem buni, dar ne vedem rai. Poate suntem rai, dar ne vedem extrem de rai. Poate unii sunt tot atat de buni pe cat sunt de rai. Poate unii sunt doar buni.
Pana la urma, cred ca totul din jur (la fel ca dizertatia mea) e doar o confuzie apocaliptica sau…poate doar o alta apocalipsa confuza?!

"uof, uof"

Anul acesta universitar voi fi si mai stresata decat in mod normal. Anii terminali sunt, in general, mai stresanti, urati, lacrimogeni, melancolici, plini de examene, emotii, tremurat, nopti goale, despartiri, ani generatori de inceputuri mai mult sau mai putin asteptate ( "No stress"- Laurent Wolf sigur va zice ceva:)).

Nu inteleg de ce eu- componenta a ultimei generatii de elevi care a invatat de pe manualele alea rufoase, cu coperta tare, de carton, cu amprenta borcanului cu smantana pe ele, de pe eternul, dar eficientul Abecedar- a trebuit sa fac parte, de data asta, din a doua generatie de studenti napastuiti, fiindca a lor perioada de studentie a fost scurtata cu un an. Nu stiu de ce ma mir, doar sistemul de BAC se schimba de la an la an, din ce in ce mai prost si mai favorabil copiatului, doar acum nu se mai da examen de capacitate, se dau teze nationale, nu se mai face asa, se face altcumva, mai cu mot, mai cu dichis, mai PROST. (Ne-a zis odata un profesor foarte intelept -"In Romania, in orice domeniu de activitate, e vorba mereu despre cum sa nu facem nici putinul pe care-l facem").

"Nici nu stiu cand au trecut acesti ani!"- citesc frecvent pe buzele tuturor celor de varsta mea si chiar pe ale mele. As adauga ca nici nu vreau insa sa ma gandesc cum va zbura si anul asta, pentru ca mi-e teama ca, tot gandindu-ma la asta, sa nu-l observ cum trece pe langa mine (cum se intampla cu o persoana cunoscuta cand eu nu am ochelarii la ochi).

Gandul lucrarii de licenta deja incepe sa ia forma unui personaj- deloc simpatic- in visele mele sumbre si "lungi", gandul sesiunii de iarna ( care mereu vine atat de repede) apasa deja pe umerii mei firavi..si uite asa ma trezesc mergand cocosata, doar anul III e un an greu, nu?:)

pentru ca moldovenii conteaza!:)

Pentru ca moldovenii sunt poate cei mai petrecareti, gurmanzi, prietenosi, vorbareti, veseli si ospitalieri dintre romani, pentru ca ei au dat poate cei mai multi scriitori, domnitori, artisti si genii ale tarii, pentru ca moldovenii (eu ma refer la cei din estul Romaniei) sunt si ei oameni si tot romani, pentru ca de acolo au plecat poate cele mai multe persoane publice contemporane de valoare, pentru ca poate acolo sunt cele mai multe fete frumoase pe metru patrat, pentru ca moldovenii au si ei traditii si obiceiuri unice, inedite, demne de a fi cunoscute, pentru ca moldovenii sunt multi si imprastiati peste tot, pentru ca moldovenii sunt ambitiosi si dornici sa scape de neajunsurile economice ale zonei, pentru ca trebuie sa-i cunosti in regiunea lor inainte de a-i categorisi si eticheta, pentru ca vorbesc romana cu cel mai deosebit, usor de recunoscut, dar greu de imitat corect accent, pentru toate acestea si multe altele, se merita sa incercam a sparge prejudecatile sau sa facem -ceea ce face moldoveanul cel mai bine- haz de necaz...

Moldovenii s-au hotarat sa faca o fabrica de cauciucuri. Dupa ce au facut-o, stateau ei in dilema cum sa numeasca fabrica. Zise unul:
- Hai sa-i zicim "pi buni", ca am auzit ca italienii au o fabrica "pi reli" si li merji tari ghini!


Un oltean si un moldovean:
Olteanu' (cantand): pai m-o facut mama oltean maaaaaaaai!
Moldoveanu' razand ii zice: da' ce ****** ma-tii voiai sa te faca, ministru?



Un oltean si un moldovean stau de vorba.
- La voi mortii se ingroapa cu popa?
- Nu, la noi popa ramane afara.

Un om mergea cu trenul prin Moldova. Cu el in compartiment un moldovean. Se apropie de gara Oituz si omul nostru deschide fereastra sa vada gara. Moldoveanul din spate:
- Marasesti...
Omul nostru:
- Oituz!
Moldoveanul iara:
- Marasesti!
- Ba-i Oituz!
La care moldoveanul infuriat:
- Inchide ba giamul ca ma rasesti...


Un moldovean la Roma sta seara intr-un bar si bea vin. Langa el sta un localnic care bea tot asa. Intra ei in vorba, italianul il intreaba de unde e humulesteanul nostru, mai beau de pretinie inc-o butelca si la un moment dat il intreaba moldoveanul pe italian ce si-a dorit in viata cel mai mult:
- Sa am un Lamborghini sau un Ferrari Testarossa si sa ma plimb toata ziua cu trei blonde tinere prin sector, sa nu muncesc si sa bevi e canta!
- Si? intreaba moldoveanul.
- E si dumneata, cu trei persoane ma plimb io, adica cu nevasta si doi copii, Ferrari n-am ca e prea mic si conduc o masina ieftina de la coreeni. De muncit trebuie, de baut n-am voie din cauza ficatului, iar de cantat n-am voce...
- Dar dumneata moldovene ? intreaba italianul.
Moldoveanul raspunde:
- Totdeauna mi-am dorit o masina mare, bani in geanta, sa cunosc lume si sa ma plimb toata ziua.
- Ei si ai reusit?, il intreaba italianul.
- Da, raspunde mandru moldoveanul. Sunt sofer de autobuz!

Deviza moldoveanului:
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai sa o facem lata!

Un moldovean in gara:
- Un bilet la Visau!
- 80 000 de lei.
- Aoleu, mai ghini fac in sacosa...


Un moldovean, vorbind despre planurile sale de viitor:
"Bluji am, jeaca-mi cumpar, o leaca di bataie stiu... acu' ma duc la Bucuresti."

Cum ar suna mesajul de la metrou daca ar fi metrou la Iasi ?
Grija mari, grija mari, umeaza statia Stefan sel mari cu podisca pi partia driapta!

Si un banc auzit de mine:" -Stiti cum se numeste, mai nou, Brasovul?/-Iasov."

prejudecatile ne omoara! ...

Vreau sa scriu sub euforia momentului; acum aproape o ora, am reusit sa finalizez un lucru inceput de mult timp si care-mi parea ca nu se va termina prea curand:D

Am intrat si eu in categoria oamenilor care "invart covrigu' "- ce-i drept, cu ceva efort, perseverenta si rabdare. Calitatea de pieton nu mi-o convertesc insa pentru nimic in lume; e mult mai usor sa mergi pe trotuar sau pe strada decat sa te lupti cu o "creatura" care prinde viata sub picioarele si in mainile tale, cu creaturile (la propriu) care sofeaza pe soselele patriei, dupa bunul plac al inimii, fara a respecta nici cea mai stiuta regula- de bun simt, conducere preventiva, ecologica si politete nici nu se mai pune problema.

As vrea insa sa ma descarc de stresul acumulat incercand sa desfiintez o prejudecata foarte des intalnita: "Daca esti destept, trebuie musai sa iei permisul din prima!". Nu inteleg de ce se confunda un lucru care tine de indemanare, de abilitati tehnice, de coordonare a miscarilor si a actiunilor, de concentrare a atentiei distributive, mereu focalizata pe mai multe centre de interes, in masura diferita etc. E adevarat ca totul e coordonat de creier, e adevarat ca trebuie sa inveti niste reguli si sa poti sa le aplici, e adevarat ca trebuie sa-ti gandesti fiecare "pas", dar la fel de adevarat e faptul ca iti trebuie ceva indemanare, estimare si orientare in spatiu, capacitate de a efectua simultan o manevra, atat in ceea ce priveste rolul picioarelor, cat si pe cel al mainilor, putina tarie, siguranta (care nu se dobandeste decat dupa ceva timp de condus frecvent) s.a.m.d.

"Vai, ai fost mereu asa de bun la carte, cum e posibil sa te impiedici de un mizilic de examen ca asta?!". Uite asa bine, una e sa jonglezi cu informatii, cu judecati, analize si sinteze, alta e sa jonglezi si cu ambreiaj, schimbator de viteze, acceleratie. In plus, sa recunoastem, nu poti fi la fel de bun la toate:D

Ma enerveaza, de asemenea, cand eu, ca mega-incepator recunosc ca mi se pare, deocamdata, destul de dificil condusul si primesc imediat in freza drept replica de la vreun sofer cu cativa ani la activ ceva de genul: "Ei, prostii, ba chiar e foarte usor!". Normal ca dupa cativa ani iti intra in reflex tot ce trebuie sa faci, dar mie, acum, mi se pare in continuare, dificil.

Ca sa inchei: nu se compara niciodata un examen practic, cu unul de teorie. Vorba aia odioasa, "la teorie toti suntem buni, practica ne omoara!:D" si, pentru soferii cu experienta, "de ce uitati de unde ati plecat; in cazul exceptional in care nu v-ati nascut invatati... parca v-au tremurat si voua odata chilotii, chiar floare la ureche a fost?":D.

post de om stresat

Pe o autostrada, un control radar inregistreaza un Ferrari cu 19 km/h. Politistul care facea controlul opreste autovehiculul si cere explicatii. La volan, o blonda care ii raspunde zambind:
- Respect limita de viteza indicata pe panouri. Scrie A19, atunci conduc cu 19 km/h. Politistul ii raspunde amuzat:
- Dar A19 este numarul autostrazii, nu este limita de viteza. Uitandu-se la pasagera de langa blonda, zice:
- Ar trebui sa va grabiti, prietena dv. este palida si pare sa fie bolnava. La care blonda raspunde:
- Este asa de cand am parasit A 313.

Cam atat am de spus azi, avand in vedere ziua de maine si faptul ca sunt vopsita blond (marturisesc ca in frageda-mi copilarie aveam parul balai:), asadar la origine sunt blonda:D).

Pazea!

Infernul din tren

Pentru ca "de ce ti-e frica...nu scapi", sambata dupa-amiaza, in trenul Bucuresti-Iasi, in care eram si eu, urca o masa considerabila de...cum sa le spun...inagit (din motive de securitate si de paranoia prefer sa utilizez un cuvant scos din ordinea fireasca a literelor, pardon!, a lumii). Mai tarziu am aflat motivul imbarcarii in trenul in care, de obicei, nu prea intalnesti foarte multe specimene de acestea: mergeau la Sfanta (Parascheva), care se sarbatoreste abia marti, din cate stiu eu.

Si nici nu poposira ei bine in vagonul 3, in care urma sa calatoreasca si subsemnata, ca incepura sa-si faca simtita prezenta: o galagie infernala de parca se certau si cand se strigau tipand unii la altii, nelipsitul apelativ "fa" zbura firesc prin atmosfera incarcata de parfumurile lor de firma (fake-uri sau nu), nume ca "Pamela", "Fernanda" si toata lista adiacenta mi-au imbuibat capu' timp de 6 ore (cat am mers cu acel tren). Mentionez ca acestia faceau parte din tagma celor moderni, parfumati (strident, ce-i drept), imbracati aproape ca un om normal din zilele noastre (cu exceptia femeilor care inca prezentau reminiscente in vestimentatia lor, gen fuste lungi si crete de blugi sau din alte materiale "pretioase", accesorizate puternic si excesiv in celebrul stil "Sa aratam obligatoriu cat aur detinem in casetoaiele de bijuterii, punandu-l pe tot pe noi, desi ducem ca magarul o povara nefolositoare". Oricum, vorba aia, "Maimuta imbracata in matase, tot maimuta ramane". Pe langa metalul lor favorit (probabil de asta urasc eu aurul), isi pusesera la maini toate metaniile de prin bisericile Bucurestiului. Am vazut eu la bunicii mei ca, atunci cand dau oile la stana, le pun clopotei si talangi, sa poata fi usor identificate, gasite etc. si sa arate ciobanului scopul vizitei.

Plecasera cu cortul, aveau de gand sa stea pana miercuri (sper sa nu se razgandeasca si sa se intoarca joi, cand ar trebui sa vin eu). Toata lumea care ma suna ma intreba unde sunt?? ce e cu vacarmul ala? "unde sa fiu? in tren, in Romania, evident!". Mi-am pus eu castile frumos, dar nu puteam sa le dau volumul la maxim, din ratiuni de bun simt: nu e obligata lumea din jurul meu (ca erau si romani in vagonul necompartimentat) sa asculte muzica mea; cum nici eu nu eram obligata sa ascult povestirile pirandelor si urletele lor catre plozii care alergau descreierati pe culoarul dintre cele doua randuri de scaune, fluturand in maratonul lor absolut normal atunci cand te afli intr-un tren, ziarele oamenilor. Credincioase femeile, de altfel, numai "vino aici, stai aici, ca te omor/te sparg/ ma urc pe tine" le sopteau pruncilor care sareau la ele sa le bata.

Si cand credeam ca cea mai rea varianta a calatoriei se abatuse asupra mea, ca niciodata, din Buzau urca o satra adevarata, autohtona; astia erau din partea traditionalilor. Nu vreau sa va descriu cum aratau, cum miroseau, ca vorbeau in limba aia nenorocita si oribila a lor, ca s-au oprit pentru cateva secunde in vagonul 3, ci doar ca s-au hotarat apoi sa migreze in alt vagon nefericit; au ramas doar vreo doi care s-au descaltat, ca doar asa se calatoreste intr-un mijloc de transport in comun si un plod care umbla cu bucata de carnat in mana printre scaune.

La momentul mesei, iinagit moderni scoasera muschiul si cascavalul din gentile Nike si incepura sa stranga toata "famelia" la festin: bucatele din hipermarket-uri tronau imbietor pe scaunelele de camping insirate pe culoar! Incet-incet, toti romanii ramasi pe langa ei se retrageau in alte colturi alte trenului. Nu mai suportau galagia (sunt inimaginabil de galagiosi si cand mananca, nu mai zic in ce fel rad). Eram acaparati de inagit, traiam in acele ore sub stapanirea lor tiranica, sub care nu aveai drept de comentariu.

Satra (ca tot satra ramane) emancipatilor era formata doar din femei si copii, ca altfel poate se duceau la Sfanta cu masinile lor scumpe, in care le sta execrabil si ne lasau si pe noi sa calatorim civilizat, in liniste si pace.

Obosind de atata vanturat printre oameni, iienagit se gandira sa ia niste interviuri copiilor romani; astia, naivi, incepura sa le raspunda la intrebari: "-Cati ani ai?/ -12, raspunse romanul/-aaa, esti de-o seama cu mine! ia zi repede, 5 x 7?". Se gasisera tocmai ei sa faca interogatoriul inmultirii.."Unde ai fost in vacanta?/-La bunici/-Eu am facut turul Europei cu Tarom-ul", si cred ca va imaginati care si cum au fost emitatorul si receptorul.

Cateva invataminte din acest drum compromis:

1. Cand crezi ca ai parte de compania aleasa a celor mai rai inagit, intotdeauna se ivesc altii si mai si.

2. Intereseaza-te intotdeauna de calendarul evenimentelor (asta e de neiertat, mai ales ca student la facultatea la care sunt:D, dar cu atatea griji, am uitat; si mai ales la un elev constiincios care a invatat data celor mai insemnate sarbatori crestine- si aici am scuza:P, nu retin numere; vorba aia odioasa, "pe aceasta cale" le cer scuze celor carora am uitat sa le zic "La multi ani" de ziua lor).

3. Mananca intotdeauna de cum te instalezi in tren; nu se stie cine mai urca si iti taie pofta de mancare.

4. Bucura-te intotdeauna ca ai tai colegi de scaun sunt oameni normali, civilizati si romani.

5. Sa nu mai ziceti ca iinagit nu sunt credinciosi: fac un drum de 7 ore cu trenul, in compania romanilor- care-s de nesuportat.

6. Pregateste-te psihic pentru ceea ce se poate intampla de-a lungul unei calatorii cu trenul, ia-ti un carnetel, poti invata limbi straine doar cu pretul unor dureri de cap.

7. Vagonul numerotat 3bis (nu am inteles nici acum de ce nu le pun alt numar si deruteaza lumea care vine in vagonul 3 sa-si ocupe locul) faceti-l special pentru aceste minoritati (care, prin natura lor, par uneori majoritari) sa se simta bine toata lumea (nu ca ei nu s-ar fi simtit in voia lor, ca doar romanii nici nu evita sa le raspunda la provocari de frica); mentionez aici, la rubrica "curajosilor" pe un domn roman, care, la un moment dat, cand plozii aia colorati intens au inceput de plictiseala sa bata in scaune pe ritmuri manelistice, le-a zis scurt: "Daca nu incetati, vin si va dau la toti un sut in ***! Si nu glumesc!" si a avut efect, in mod surprinzator.

8. Ar trebui infiintate Caile Ferate Rrome...sau deja au fost?!

9. Uneori-cand nu ai alta solutie pentru combaterea poluarii fonice- trebuie sa fii nesimtit si sa dai muzica la maxim!

10. Sa nu-ti mai fie frica de ceva (doar de Dumnezeu), ca nu scapi in veci de acel lucru!

despre si din tren

Nu stiu cu ce sa incep. Ca sa folosesc o gluma proasta (una dintre alea multe, spuse de oameni atunci cand nu le vine ceva mai inteligent in minte si mai bine ar lua o pauza) , "o sa incep si eu cu inceputul".

Calatoria cu trenul (devenita atat de obisnuita pentru mine, incat parca am intrat pentru o scurta perioada, in grupul imaginar al navetistilor:D) a fost fara prea multe peripetii- cum se intampla adesea.
Intotdeauna am sustinut ca e o greseala in sintagma aia legendara "America -tara tuturor posibilitatilor"; la noi, romanii, trenul este tras la peron fix la ora cand trebuie sa plece. Mai devreme- nu. Mai tarziu- da!! Probabil unii supraestimeaza capacitatea romanului de a fi descurcaret si rapid in aproape orice situatie. Doar el, romanul, a rezolvat de atatea ori neintelegerile aparute evident si fara drept de revocare, "din cauza lui intotdeauna", cu functionarii publici etern sictiriti si ametiti, cu autoritatile complet neinteresate de solutionarea dificultatii in care te afli si ma opresc aici din ratiuni care tin de protectia secreta a nervilor.

Bineinteles ca un tren din categoria "rapid" nu are cos in compartiment, ci doar unul pe coridor, pe care-l foloseste cam jumatate de vagon. Cred ca totul e strategic: daca un calator neinspirat arunca un sfert din pachetel la gunoi si in el avea salam, a? In compartiment e interzisa reclama gen "Ptiu, ce pute!". Faceti gimnastica, nu va tot plangeti, ridicati-va si mergeti pana la cos! Nu radeti, e, de fapt, un apel la o viata sanatoasa- "Sport in tren(d)!". O alternativa: bagati-va in... geanta hartiuta, o duceti si voi acasa, tot ati uitat sa-i luati cadou mamei de ziua ei... In acest punct, lipsa mini-tomberonului te trimite la demonstrarea dragostei pentru cei apropiati nu doar prin cuvinte; ia zi, de cand nu i-ai mai cumparat ceva mamei tale?

La noi, pe langa intarzierile obisnuite (de care nu afli de la personalul avizat care ar trebui sa te instiinteze, ci de la cei care urca pe parcurs sau de la cei care te asteapta la gara, vorba aia, "ca-n filmele cu prosti), se intampla frecvent ca trenul sa se opreasca in mijlocul campului (dar el rapid ramane, absolut!). Si incepi sa te uiti atunci nedumerit in stanga, in dreapta, iti lungesti girafic gatul sa vezi statia, intrebi in jur, nimic. Nimeni nu stie nimic. Si sta asa, in plina pustietate, minute bune, pana cand apare un tren personal, din primul razboi mondial. Nu numai ca nu avem strazi, sosele, autostrazi, dar nici cai ferate, care sa-i permita unui tren rapid sa fie cum zice ca e. Daca trenul ar vorbi...

Am avut parte si de data asta de misterioasa stationare. Un copil de vreo patru ani, foarte simpatic, deloc plictisit de statul trenului pe ogor: "Mamaie, de ce nu pleaca trenul? Eu vreau sa plece!(nu stiu cum il chema pe baietel). Trenule, la comanda mea, porneste! Hocus-pocus, trenul va porni acum!!" (nici gand, desigur). A continuat el vreo doua minute cu incantatiile lui, iar trenul, in cele din urma pleca: "Mamaie, mamaie, vezi ca l-am vrajit pana la urma!". Sa mai zica cineva ca nu pot rezolva copiii problemele celor mari sau ca nu e frumos sa visezi ( si sa nu-ti dai seama ca doar visezi)! Mie mi-e dor de asta...Sau poate o mai fac si acum, dar nu-mi dau seama.

Acelasi copil, cand am trecut Siretul: "Super tare! Ce lac mareeee! Nu pot sa cred! Nu pot sa cred!":) (a se observa de la ce varsta invadeaza limbajul expresiile astea; nu stiu de ce ma mir de vreme ce si premierul foloseste cuvinte de tipul "misto" in declaratii si interviuri).

P.S. Nici eu nu pot sa cred cat de bine inteleg acum cliseul ala odios cu "fata morgana". Iar am in maini juma' de cartonas roz, pe care mi-e teama sa nu-l pierd acusi printre degetelele mele subtiri... de copil.

Croaziera pe Marea Romanica

Iar merg azi cu trenul, e o "placere", CFR ofera niste conditii inimaginabile, fie ca e rapid, accelerat, clasa I, clasa a II-a. Astazi merg doar 5 ore jumatate (fata de 7 cat fac de obicei)."Abia astept"...iar un nene care sforaie serios de cum se urca in tren, chiar inainte sa plece, iar doi batranei care iti povestesc vrei-nu vrei ...toata vietisoara lor, un copil de un an plangand ca din gura de sarpe de atata drum, un barbat desfacandu-si pachetelul cu salam de vara... eh, peisaj pur romanesc...

Imi pun niste muzica; de multe ori m-a salvat de dureri de cap si sper sa intalnesc lume tacuta; no more batranele care vorbesc de cavoul gata pregatit-noua lor casa- care le asteapta reci, intr-un loc si mai rece decat orice bar de gheata si mai intunecos decat orice tricou de rocker!!

Bon voyage!

fara sens?!

Afara - vreme placuta: soare, vant caldut si imbietor la plimbare prin parcuri sau paturi cu plapuma moale si cana de ceai langa- doar e tot aia, nu? Pe strada, oameni zambareti, dar nu locuitori la Balaceanca, fete imbracate sumar, barbati privindu-le lacom, copii jucandu-se prin nisip si balti murdare si mocirloase. In camin, muzica la nivelul cel mai de sus, doar vine vacanta...de iarna...peste 3 luni, adica peste atata timp cat a durata ideea aia de vacanta de vara.

Eu- facand teste auto noi online, din "placere" le fac...ca doar din placere au fost schimbate cele 800 de grile cu alte 1700 si ceva...cu toate porcariile existente, gen "fuzeta", "bujie", "pneuri" etc., fara de care, desigur, nu puteam vreodata sa conducem o nenorocita de rabla! Conform acestei teorii, noi, ca studenti care utilizeaza permanent pixuri, hartie si carti, ar trebui sa invatam naibii, mai intai, toate procesele tehnice prin care se fabrica aceste instrumente!!..Ce Dumnezeu, tu poti scrie daca nu stii cum a fost facut obiectul pe care-l tii in mana??! Sa fim seriosi, unii de asta scriu urat cred...ii mistuie curiozitatea si durerea ii arde pe interior ca nu cunosc industria pixului... si-atunci literele ies ca din coada, starea de nervozitate exacerbata de ignoranta declanseaza tremuratul sau miscari aritmice ale mainii si intreg obiceiul scrisului ajunge la apoplexie. O alta pagina mazgalita cu piciorul parca troneaza mandra in mapa si urmeaza a fi citita in sesiune cand, de atata citit, abia mai descifrezi foile in care te-a sabotat pixul si istoria lui. Uite ca atunci se adevereste acel "te doare-n pix!"

Ma alatur si eu fenomenului "Traim in Romania si asta ne doare tot timpul!" (urasc atitudinea asta de tipul "Vai, mi-e scarba de tara asta", si intrebarea ce-i urmeaza "atunci de ce nu incerci sa schimbi ceva?", dar ma complac, pt ca, se stie, e greu sa te schimbi pe tine insuti, sa nu mai intarzii, sa fii mai responsabil, sa inveti mai din timp pt sesiune etc., ce sa mai vorbim de schimbat idei, atitudini si comportamente din capete capoase ale unor oameni cu modele si gandiri dubioase ?!); ma duc sa fac alte teste minunate, care, a propos, nu ma enerveaza deloc.

rautati de scunda:P

Sunt abonata si eu, ca orice fata, la cateva newsletters de moda, produse cosmetice si alte "prostii importante" de acest tip, initial- recunosc- din ratiuni puerile: sa primesc mail-uri (multe), sa-mi citesc si eu corespondenta electronica dimineata, la acel ritual "cafeaua de dimineata", pe care nu l-am practicat niciodata si sper nici sa nu-l incep vreodata (urasc cafeaua); dar, de doi ani, de cand primesc constant -si chiar ca o avalansa uneori- mail-uri mai mult sau mai putin vitale- de pe grupul facultatii:), aceasta motivatie s-a dus de rapa.

De obicei acestor "fashion messages" le dau rapid mark as read, sa-mi vad eu curat inbox-ul (am si eu obsesiile mele).
Acum cateva zile insa, mi-a atras atentia un titlu: "Pantofii Prada, pericol public". Stau cateva secunde si ma gandesc...Ce ar putea ei produce, si inca intr-un sens atat de grav, incat sa constituie un veritabil pericol public?! Lanseaza bombe, duc la afectiuni grave ale picioarelor din cine stie ce motive si polueaza olfactiv, iti infecteaza unghiile, te gadila atunci cand trebuie sa fii serioasa, merg singuri, dar in directii gresite s.a.m.d

Citesc articolul, sa ma luminez: "Doua manechine s-au impiedicat si au cazut pe catwalkul de la Milano, cand prezentau colectia Prada. Fetele au fost la un pas de a-si rupe picioarele dupa ce s-au dezechilibrat pe pantofii meniti sa devina "must have-ul" anului. Victimele pantofilor Prada si-au pierdut echilibrul pe pantofii platforma cu un toc foarte inalt si au cazut atat de rau incat au avut nevoie de ajutorul spectatorilor pentru a se ridica."

In perioada electorala de acum cativa ani, circula o poezioara anti-PSD :" PSD daca votati,/ Trandafiri o sa mancati".

"Pantofi gat de girafa de cumparati/La spital va concurati! "

P. S. Pantofii inalti sunt "infrumusetarea si usurarea vietii mignonelor", asa cum carucioarele sunt pt oamenii care nu se pot deplasa pe propriile picioare. Tu ce ai decis: azi iti cumperi "carucior" sau pantofi cu talpa joasa/medie?

Intrebari...

De astea avem cu totii. Nu ne putem plange.

Vom avea intotdeauna. Din nou nu ne putem plange. Au resurse inepuizabile, deci nu trebuie sa ne gandim la modalitati de economisire sau de a le obtine pe alte cai ecologice. O eventuala problema am rezolvat-o deja. Ce buni suntem!

Perechea lor: raspunsurile. Hm, cu astea ceva mai greu. Apelam din obisnuinta post-comunista la PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) si parca, parca facem rost si de acest specimen. Sunt raspunsuri de consolare, de genul "asa e, draga", "asa e de cand e lumea si pamantu`", "n-ai ce-i face" sau mai nou "baga-ti picioarele" si lista, stiti voi, poate continua [si inca mult].

Avem nevoie de asemenea "rezolvari" ? Unii vor zice "da", iti face bine sa le auzi de la ceilalti, desi le stii de dinainte pe de rost. Altii: "nu, dar ce mai conteaza, viata merge inainte". Asta cam asa e.

Dar cum ramane cu combinatu` intrebarilor cu raspunsurile potrivite?! Le fortam sa se modeleze pe raspunsurile primite? Sau le cream raspunsuri pe masura lor, in care doar noi credem cu adevarat?

Auci, vedeti? Am ajuns din nou la ele [intrebarile]. Imi suna cunoscut. E ca-n jocul ala cu barbatii si femeile. Fac ce fac si tot unul la altul ajung.

E bine. Macar avem un raspuns cert si din punctul asta de vedere nu trebuie sa ne intrebam. Sunt facuti unul pt altul, nu exista fericire necompusa din B si F, ca-n ecuatiile cu 2 necunoscute, "x" si "y" aproape intotdeauna, de parca "d" si "c" nu ar fi fost destul de bune pt asta?! Mmm, asta e o intrebare stupida:)

Sa ne pastram certitudinea cu B si F si sa gandim cu inima, ca ratiunea o pastram pt ecuatii.

( Da, stiu, adaug si un "bleah" cu iz gimnazial).

un blog, un pet

Deja imi place libertatea pe care ti-o confera un blog. Scrii ce vrei, cand vrei, cum vrei, despre cine vrei, despre ce vrei, te plangi de orice, de oricine, te bucuri de lucruri care au insemnatate doar pentru tine, nu-ti corecteaza nimeni stilul, nu-ti zice ca aici trebuia sa scrii asa, aici trebuia sa introduci ceva de genul asta, aici nu e bine, aici a fost prea scolaresc, aici prea bombastic, nu primesti nota pentru ce ai scris, nu raspunzi in vreun fel pentru ce ai aberat, esti propriul stapan al randurilor tale.

E ca un refugiu de autobuz spre care pasesti nerabdator cand ti se pare ca cei din jurul tau nu te mai inteleg, cand ploaia rece de revelatii personale iti da un refresh brusc, cand vrei sa fii doar tu cu tine, dar la adapost...

Tin minte ca, la un moment dat, acum cativa ani buni, aparusera si pe la noi jucarioarele alea- nici acum nu stiu exact cum se numesc (si mi-e lene sa dau un search, chiar daca par ignoranta)- pe care trebuia sa le cresti ca pe un copil, sa le dai de mancare, sa le plimbi, sa le culci etc. Nu intelegeam ce putea fi atat de interesant in asta, mai ales ca nu puteai strange in brate acel joc aproape minuscul cand te apuca sentimentul matern ori cand bietul plangea si trebuia sa-l linistesti.
Acum cred ca inteleg; nici eu nu-mi pot tine blog-ul in brate, nu-l pot mangaia decat cu texte -poate- dar vreau sa il cresc, sa-i dau de mancare, sa-i fac un program sanatos de odihna, sa-l schimb cand face si el pipi s.a.m.d.
Asta e pet-ul meu pe care niciodata nu l-am avut (pentru ca nu m-a incantat vreodata ideea de a avea un caine/o pisica in apartament).

Asta e libertatea adusa in dar de nasterea unui mic blog: pot sa-l numesc cum vreau, pot sa-mi imaginez ca e ce vreau, pot sa-l stresez (eu fiind foarte stresata-uneori si stresanta cica- dar stati calmi, doar in timpul sesiunii, in apropierea unor momente grele si in rest, pe tot parcursul anului) si toate astea, fara ca el sa se supere, sa nu-mi mai raspunda la telefon, sa nu-mi faca reprosuri, sa nu ma alunge din viata lui sau, si mai rau, sa ma dea in judecata pentru insulta si calomnie.

Drept rasplata pentru toate cate imi ofera acest animalut de o zi, ii dau ce mi-a dat: nu o sa-i cumpar lesa:)

haha..."to deny"?

N-as vrea sa incep cu ce urasc si cu ce imi place pe lumea asta, pentru ca n-as termina prea curand; vreau insa sa-mi motivez in fata mea (ca deocamdata eu-s singurul cititor) alegerea unui astfel de nume de blog spunand ca urasc id-urile de messenger care suna in genul "dulcyk_deea", "alinutzasweetgirl", "mariukfrumusikpamantului" etc. si nu inteleg de ce unele persoane simt nevoia acestor diminutivari inutile, penibile, complet gretoase si aiurea.
La prima vedere, blogul meu (simt deja ca-mi apartine:)) ) - care se chinuie sa ia nastere de vreo 9 luni, daca nu ma insel, zbatandu-se in mintea mea incalcita si nehotarata- ar parea ca zice "catre", "la" sau intr-un mod "corect gramatical" "lui deny", "deny" acesta facandu-ma sa-mi vina rau instantaneu...Intrebata adeseori ca orice om, "cum iti zic cunoscutii/cum iti place sa ti se zica?" raspundeam sec "pai, cum ma cheama, Denisa". Nu-mi placea si nu-mi place sa mi se zica "deni" sau "deny" (nelipsitul "y"), nu simteam nevoia sa fiu alintata printr-un astfel de apelativ (poate si din cauza ca sunt o persoana mai rece in general cu cei nu foarte apropiati si poate si pentru ca, fiind micuta mereu de statura, eram satula sa fiu intrebata "auzi, da' tu nu mai cresti?", "auzi, da' tu mananci numai miercurea si vinerea si atunci de post?"). Spunandu-mi-se pe al meu prenume intreg simteam instantaneu cum cresc in inaltime si in prestanta, in raport cu varsta mea.
Ma gandeam de ceva vreme sa-mi fac si eu un blog, dar nu pentru ca "e la moda" sau vreau "sa ajung cunoscuta"=)), ci pentru ca voiam sa am un loc care sa nu fie din hartie (nu mi-a placut niciodata sa am jurnal, am avut doar o incercare esuata:)) ) unde sa-mi insir ganduri, temeri, pareri, idei, frustrari, tampenii sau nu. Dar la un nume nu ma gandisem. Cand am facut si eu un click micut si timid pe "creati blog" si am vazut ca trebuie sa am si nume, mi-am zis "ups...la asta nu m-am gandit"- desi era ceva logic:)) ). Dificultatea a fost insa depasita cand mi-a sosit in minte acest verb din engleza (desi eu urasc engleza). Toti negam ceva la un moment dat, negam un defect de-ale noastre, negam un sentiment, negam un esec s.a.m.d.
Eu nu stiu exact ce am vrut sa neg botezandu-mi astfel blog-ul, dar am avut revelatia crearii unui lucru prin prisma a ceva ce urasti...(slava D0mnului ca nu a fost prin intermediul diminutivelor)...