miercuri, 8 octombrie 2008

despre si din tren

Nu stiu cu ce sa incep. Ca sa folosesc o gluma proasta (una dintre alea multe, spuse de oameni atunci cand nu le vine ceva mai inteligent in minte si mai bine ar lua o pauza) , "o sa incep si eu cu inceputul".

Calatoria cu trenul (devenita atat de obisnuita pentru mine, incat parca am intrat pentru o scurta perioada, in grupul imaginar al navetistilor:D) a fost fara prea multe peripetii- cum se intampla adesea.
Intotdeauna am sustinut ca e o greseala in sintagma aia legendara "America -tara tuturor posibilitatilor"; la noi, romanii, trenul este tras la peron fix la ora cand trebuie sa plece. Mai devreme- nu. Mai tarziu- da!! Probabil unii supraestimeaza capacitatea romanului de a fi descurcaret si rapid in aproape orice situatie. Doar el, romanul, a rezolvat de atatea ori neintelegerile aparute evident si fara drept de revocare, "din cauza lui intotdeauna", cu functionarii publici etern sictiriti si ametiti, cu autoritatile complet neinteresate de solutionarea dificultatii in care te afli si ma opresc aici din ratiuni care tin de protectia secreta a nervilor.

Bineinteles ca un tren din categoria "rapid" nu are cos in compartiment, ci doar unul pe coridor, pe care-l foloseste cam jumatate de vagon. Cred ca totul e strategic: daca un calator neinspirat arunca un sfert din pachetel la gunoi si in el avea salam, a? In compartiment e interzisa reclama gen "Ptiu, ce pute!". Faceti gimnastica, nu va tot plangeti, ridicati-va si mergeti pana la cos! Nu radeti, e, de fapt, un apel la o viata sanatoasa- "Sport in tren(d)!". O alternativa: bagati-va in... geanta hartiuta, o duceti si voi acasa, tot ati uitat sa-i luati cadou mamei de ziua ei... In acest punct, lipsa mini-tomberonului te trimite la demonstrarea dragostei pentru cei apropiati nu doar prin cuvinte; ia zi, de cand nu i-ai mai cumparat ceva mamei tale?

La noi, pe langa intarzierile obisnuite (de care nu afli de la personalul avizat care ar trebui sa te instiinteze, ci de la cei care urca pe parcurs sau de la cei care te asteapta la gara, vorba aia, "ca-n filmele cu prosti), se intampla frecvent ca trenul sa se opreasca in mijlocul campului (dar el rapid ramane, absolut!). Si incepi sa te uiti atunci nedumerit in stanga, in dreapta, iti lungesti girafic gatul sa vezi statia, intrebi in jur, nimic. Nimeni nu stie nimic. Si sta asa, in plina pustietate, minute bune, pana cand apare un tren personal, din primul razboi mondial. Nu numai ca nu avem strazi, sosele, autostrazi, dar nici cai ferate, care sa-i permita unui tren rapid sa fie cum zice ca e. Daca trenul ar vorbi...

Am avut parte si de data asta de misterioasa stationare. Un copil de vreo patru ani, foarte simpatic, deloc plictisit de statul trenului pe ogor: "Mamaie, de ce nu pleaca trenul? Eu vreau sa plece!(nu stiu cum il chema pe baietel). Trenule, la comanda mea, porneste! Hocus-pocus, trenul va porni acum!!" (nici gand, desigur). A continuat el vreo doua minute cu incantatiile lui, iar trenul, in cele din urma pleca: "Mamaie, mamaie, vezi ca l-am vrajit pana la urma!". Sa mai zica cineva ca nu pot rezolva copiii problemele celor mari sau ca nu e frumos sa visezi ( si sa nu-ti dai seama ca doar visezi)! Mie mi-e dor de asta...Sau poate o mai fac si acum, dar nu-mi dau seama.

Acelasi copil, cand am trecut Siretul: "Super tare! Ce lac mareeee! Nu pot sa cred! Nu pot sa cred!":) (a se observa de la ce varsta invadeaza limbajul expresiile astea; nu stiu de ce ma mir de vreme ce si premierul foloseste cuvinte de tipul "misto" in declaratii si interviuri).

P.S. Nici eu nu pot sa cred cat de bine inteleg acum cliseul ala odios cu "fata morgana". Iar am in maini juma' de cartonas roz, pe care mi-e teama sa nu-l pierd acusi printre degetelele mele subtiri... de copil.

Niciun comentariu: