Confuzie apocaliptica sau...

Daca ma gandesc bine si incerc sa-mi aplec atentia mea limitata asupra unor aspecte care nu pot fi observate de omul modern, pierdut in goana dupa bogatii materiale, de cativa ani, de cand am inceput sa ma uit la stiri cu un ochi ceva mai matur, anumite cuvinte si sintagme se repeta spasmodic si rasuna in constiinta umana prea adormita ca sa auda alarma ceasului desteptator; “furia apelor”, “asa ceva nu s-a mai intamplat de sute de ani, spun batranii satului”, “natura dezlantuita”, “sute de hectare de padure cuprinse de incendii”, “uragane" in zone atipice pentru acest fenomen” si lista ar putea continua la nesfarsit, desigur, cazand intr-o bagatelizare iminenta, ar zice unii sau intr-o ipohondrie de rang inalt, dupa cum ar afirma altii. Categoria a III-a ar fi de parere ca acestea sunt de cand lumea si ca singura diferenta ar fi aceea ca in contemporan, ele sunt permanent mediatizate si din acest simplu motiv ar parea totul atat de sumbru.
Mie toate acestea imi produc efecte foarte ciudate si diverse; uneori senzatia de nimic nou sub soare, de nu ma mai mira nimic, alteori imi tasnesc fara voia mea lacrimi in coltul ochilor la vederea omului neputincios in fata furiei divine, si nu a naturii, uneori frustrare ca nu sunt putred de bogata ca sa pot face un act pe care un om suferind sa-l resimta din plin, alteori ura fata de cei care pot face si nu fac.
Adevarul in acest caz nu este deloc unul la mijloc, afirm cu tarie. Adevarul este ca suntem rai, suntem extrem de rai, suntem numai pentru noi, pentru bunastarea materiala, pentru bucuriile efemere, pentru agoniseli pe care oricat ne-am chinui, nu le putem micsora de atatea ori prin niciun cip japonez incat sa intre cu noi in sufrageria de veci. Bine, desi suntem constienti de aceasta realitate, nu ne oprim din alergat. Alergam in stanga, in dreapta, inapoi, inainte, de la un serviciu la altul, mereu in cautare de mai bun, de mai mult, uitand ca nu e de ajuns sa facem asta pentru dobandirea unei stari de bine si liniste sufleteasca. Am remarcat de mii de ori entuziasmul si emotia cumpararii unui lucru material, si de mult mai putine ori poate, dar de mii de ori mai intens, entuziasmul si emotia infaptuirii unui gest uman simplu, dar nobil.
Ajuta un aproape aflat la nevoie cu ce ai, cu ce poti, macar cu o privire si o vorba blanda si fara a astepta recompensa, o vei primi. Fii atent la cei din jurul tau, sprijina-i cat esti printre ei, bucura-te de familia ta, de toti cei pe care ii iubesti. Cand nu vor mai fi sau cand nu vei mai avea posibilitatea de a face asta, vei plange (pe langa faptul in sine ca nu mai sunt ei alaturi de tine) vei plange pentru ca TU chiar NU le mai poti arata, oricat de mult ti-ai dori acum sa faci asta, cat de mult ii iubesti sau mai bine-zis, iubit… Vei regreta, vei plange si sufletul te va durea, dar toate vor fi in van. Regula “niciodata nu e prea tarziu” nu se aplica in cazul oamenilor iubiti. Nu-ti va ajunge timpul ramas de viata ca sa regreti, si totul, totul din eroarea umana cel mai des savarsita.
Poate gresesc cu aceste idei ferme cu ton de imprecatii sau poate nu. Poate ca noi suntem buni, dar ne vedem rai. Poate suntem rai, dar ne vedem extrem de rai. Poate unii sunt tot atat de buni pe cat sunt de rai. Poate unii sunt doar buni.
Pana la urma, cred ca totul din jur (la fel ca dizertatia mea) e doar o confuzie apocaliptica sau…poate doar o alta apocalipsa confuza?!